Lisabona e o stare de spirit. O culoare melancolica, un rai al fotografiei de strada, un zid in care culorile, patina timpului, crapaturile se imbina perfect cu azulejos sau graffiti, cu rufele scoase la uscat sau cu saluri expuse la balcoane ca un accesoriu al cladirii. Fiindca sunt cladiri vii, intelepte, au vazut si trait multe la viata lor si parca astepti sa deschida geamurile si sa-si cante fado-ul. In Alfama retina mea a fost lentila aparatului foto.
Alfama, cel mai vechi cartier al Lisabonei, reprezenta chiar orasul in timpul dominatiei maure. Apoi a devenit zona celor “necredinciosi”, musulmani sau evrei. Care, surprinzator (sau nu) au fost crutati in timpul marelui cutremur din 1755 de peste 9 grade din Lisabona. Cartierul a ramas unul al pescarilor, saracilor, plin de cladiri coscovite, localuri in care se mananca dumnezeieste si se asculta fado, muzica lor urbana care le-a fost alaturi la bine si la rau. Insa despre fado si mancare intr-un articol viitor 
Strazile din Alfama urca si coboara, descoperindu-ti dupa fiecare colt alt fundal splendid pentru fotografia de compozitie.
Insa arta e vie, e mereu prezenta pe strazile Lisabonei si e o placere sa asisti la nasterea ei. Am avut sansa sa vad artistii strazii in plina inspiratie.
Si totusi plimbarea prin Alfama ramane o stare de spirit, o cautare a culorii, o expozitie de azulejos si o tristete a zidurilor. Insa o tristete placuta, care te imbie sa vrei sa descoperi mai mult. Uneori ai ocazia sa descoperi ingeri si sa incerci sa intelegi starea colorata de spirit a celui care i-a realizat. Eu i-am denumit Angelos de Alfama.
Arta naiva intra chiar in patrimoniul municipal, iar pe artisti ii intalnesti unde te astepti mai putin. Lisabona este o vie opera de arta si ma surprinde ca Alfama nu a dat picturii propriul sau curent. Probabil ca in muzica au vrut mai mult sa aiba un cuvant de spus prin fado. Insa Lisabona ramane pentru mine un rai al fotografiei si artei de strada.
