E clar, am un suflet care arata vesnic nordul, precum busola. Dupa nordul Europei prin care v-am plimbat deja, nu-l puteam rata tocmai pe al nostru, dragul Maramures. Stiu, stiu, e o axioma, e iubibil pentru toti cei care l-au vizitat. Fiecare isi are Maramuresul lui. Maramuresul meu e cel al incredibilei manastiri Barsana (poate cea mai relaxanta si emotionanta din toata tara), al bisericilor seculare de lemn, al maestrilor lucratori si portilor de lemn, al Muzeului satului maramuresean din Sighetul Marmatiei. Ce au toate acestea in comun? Lemnul mangaiat de dalta si sufletul maramureseanului.
Nu doar lemnul nordului m-a tulburat. O multime de experiente noi m-au fascinat. La cea mai neaosa cazare pe care am avut-o vreodata (Sub cetate la Matei/ te simti bine doar cat vrei) am probat toti turistii straiele osenilor, admirand pensiunea decorata ca un veritabil muzeu etnografic. Culinar am descoperit Maramuresul mai primitor decat ma asteptam (sub nivelul Bucovinei, totusi – chestie de gusturi). Tot Maramuresul m-a socat (pana la lacrimi de rasu-plansu) cu incredibilele “palatele baroce” din Certeze, m-a facut sa rad in Cimitirul Vesel, m-a intristat fara margini la Memorial (acesta merita un articol separat insa). Maramuresul nu te lasa indiferent!
