Daca as scrie despre Gaudi? Dar nu despre Gaudi al tuturor, originalul, musai-de-vazut-ul, inegalabilul… Daca as scrie despre Gaudi al meu, cel care gandeste altfel, care schimba structuri, care trece prin viata ca un “agent al schimbarii”, fara sa fie mr. Popularitate, dar cu siguranta rasturnand lumea celor care nu-l inteleg in totalitate. Ei il admira, il respecta, poate ca nu il iubesc, caci nu este un charismatic, e doar un …simplu vizionar.
Pe Gaudi l-am “vazut” ca orice alt turist acum 7 ani. In mod firesc m-au impresional toate lucrarile si cladirile pe care am avut prilejul sa le vad: casa Batlló si casa Milà, parcul si Palau Güell, Sagrada Familia si lista continua. Acum, dupa atata timp insa, traversand un moment de cunoastere mai profunda in plan personal si profesional, m-am surprins gandindu-ma deseori la Gaudi ca stil de a (re)gandi arhitectura, lumea inconjuratoare, viata. Si m-am surprins ca-l inteleg altfel, cu sufletul, cu mintea, nu doar cu ochii. Poate fiindca acum, mai matura, am rezonat cu obsesia lui pentru geometria naturii, pentru hiperbole, structura, intr-o combinatie neasteptat de creativa cu natura. Pentru ca sunt un adept al creativitatii inovatoare, care uneste elemente aparent incompatibile si le aseaza intr-o alta dimensiune de gandire. Pentru ca natura i-a fost dascal, asa cum declara, iar structurile lui devin copaci, fie ca sunt coloanele de la Sagrada Familia sau crangul de piatra din parcul Güell. Pentru ca era convins ca arhitectura trebuie sa fie o prelungire a naturii.
Ce ma fascineaza este imbinarea exotica de stiluri (mujeharul hispano-maur, gotic, baroc), aducand pe culmi modernismul catalan. Desi n-a calatorit vreodata prin Orientul Mijlociu sau Mesopotamia, opera lui este un adevarat eseu de arcade si minarete sau de forme si culori specifice stilului maur.
Pe acoperisul Casei Milà m-am simtit ca intr-o calatorie fantastica si totusi plina de personaje familiare. Fatada valurita, cu elemente de fier forjat in stil Art Nouveau, este doar “preludiul” a ce urmeaza sa intalnesti pe acoperis. Niste grupuri de personaje extraterestre parca, sau dintr-o armata cu coifuri, sau, ma rog, orice iti spune imaginatia ca vezi 
Si chiar nu pot intelege de ce proprietatilor li s-a parut “oribila” aceasta casa… De fapt Gaudi a avut si multi contestatari de-a lungul timpului, nu doar aclamarea turistilor de astazi.
Fatada casei Batlló insa ma hipnotizeaza cu balcoanele-dragon si culorile ceramicii. Parca simt privirea patrunzatoare a dragonului prin fierul forjat de la balcoane.
Preferatul meu ramane Parcul Guell, in care natura e direct integrata in opera lui Gaudi, bancile serpuiesc colorate ca niste reptile, coloanele susutin pamantul de deasupra, salamandra emblematica pentru Gaudi te intampina la intrare, iar turnuletele parca sunt din turta dulce multicolora. Pentru mine parcul Guell pare Taramul Fagaduintei de culori. Si cei care ma cunosc, ma stiu a avea un spirit extrem de … viu colorat
Ajungem in final la emblema Barcelonei, Sagrada Familia, catedrala care divizeaza orasul si criticii, adorata de turisti si de catolicii conservatori (care o vad ca pe un “locas de penitenta, ce salveaza Barcelona de pacatele modernismului si excesele democratiei”- a se citi prostitutie, care era foarte prezenta si cand a fost comisionata lucrarea catre Gaudi). Altii o vedeau ca pe o incercare nereusita a lui Gaudi de a “impopotona” Barcelona sau de a face concurenta maestrilor cofetari… De fapt la absolvire, decanul lui Gaudi declara “Domnilor, in fata noastra este fie un geniu, fie un nebun”. Uite si de asta il iubesc eu pe Gaudi, pentru ca a inteles ca cele doua caracterizari nu se exclud, ci co-exista, daca vrei sa faci ceva memorabil. Nebunia creativa este o conditie necesara (nu e insa suficienta) pentru genialitate. El le-a avut din plin si asta aduce totala mea admiratie. A fost din aceasta perspectiva un fel de Van Gogh al arhitecturii, cel putin eu asa il vad in ce priveste personalitatea proprie si creativa.
Pentru mine recunosc ca Sagrada Familia nu este chiar lucrarea care ma face sa rezonez cel mai mult cu Gaudi, dar admit ca este cea mai remarcabila, monumentala, care se inalta spre cer ca o splendida dovada de unicitate. Si ma mira ca este chiar pe placul prelatilor, pentru ca mie imi pare declaratia proprie de credinta a lui Gaudi, cumva iesita din tiparele si preceptele bisericesti. Este testamentul sau peste timp, urmand a fi finalizata abia in 2026 si sa aiba o capacitate de 10.000 de credinciosi la slujba.
Acesta este Gaudi al meu: vizionar, “nebun”, genial, starnind dezbateri, unind si potentand geometriile naturii cu influentele maure, exprimand exact ce simte, doreste si indrazneste sa gandeasca. Un om cu un stil propriu, puternic, de necontestat. Gaudi pentru mine este un alter ego…
