Culoarea și zâmbetul, cele două coordonate ale mele, mult prea sigure pe ele, au intrat din când în când in grevă anul acesta. Ba se împăcau cu mine, ba îmi întorceau spatele. Și nu știam cum să reacționez. Deși nu par, am luat multe în piept în viața asta (aș lua un Oscar pentru scenariu dacă aș așterne pe hârtie o parte dintre ele).Dar niciodată fără culoare și zâmbet (auto)ironic. Rămâneam fără manualul meu de utilizare, căci fără culoare și zâmbet nu învățasem încă să mă asamblez….
Culoarea Roxanei exuberante (în lanuri autohtone)
Non-culoarea tristeții (în Berlin)
“De ce sunteți tristă? Nu pot să vă vindec de tristețe… și sunteți frumoasă ca o vieneză din filmele vechi… dar ele zâmbeau”… îmi spune zilele trecute o doamnă doctor venerabilă și înțeleaptă… am rămas fără replică… și asta se întâmplă rar.
Uneori pierzi prin neprezentare. Neprezentarea în fața ta. Fugi de tine, te ascunzi după răni trecute, nu-ți faci curaj să mai ieși din ascunzișul creat în tine și baricadat să nu mai patrundă nimeni acolo… NICIODATĂ nu am apreciat fuga asta de sine, sunt cel mai necruțător observator al meu … Dar anul acesta m-am jucat parcă de-a v-ați ascunselea cu mine pentru prima dată. Și nu mi-a prea plăcut senzația…
Culoarea melancoliei și ludicului (în Dublin)
A fost anul unor renunțări și câtorva regăsiri de sine… deși m-am căutat mai mult ca niciodată. Am crezut că mă voi regăsi, călătorind prin toate Roxanele din mine. Mai mult ca niciodată, cu bucuriile și tristețile mele. Călătoriile mele le-am strâns aici pe blog, și le-am rezumat într-un articol ( În 2013 am călătorit prin toate Roxanele din mine ) care a primit, surprinzător, aproape 1000 de like-uri și zeci de share-uri… dar nu mi-a adus răspunsul căutat. Nu încă…M-a făcut totuși să mă descopăr cum n-aș fi crezut că sunt simultan: vie ca o orgie de culori, tumultuoasă ca o revărsare de cascade, pasională ca un izvor primăvara, tristă sau ironică, ludică sau melancolică, dornică de auto-inițiere, simplă și complexă în același timp, tremurândă sau dură ca o stâncă, curgătoare sau erupând ca un vulcan. În hohote și lacrimi. În strălucire și umbre.
Culorile zâmbetului interior (în Plitvice)
E final de an, un an al trăirilor extreme pentru mine în toate planurile, un an de pregătire pentru ceva, n-am aflat ce anume. Pentru ceva netrăit până acum. Însă declar răspicat : nu-mi place purgatoriul ăsta emoțional, vreau ori iad, ori rai. Oare ce îmi va aduce 2014? Mai bine îmi aduc eu singură înapoi zâmbetul și culoarea…
Să vină culorile trăirilor înapoi la mine (pe malul Atlanticului, în Ring of Kerry)
